Eu nu citesc, că eu, dacă citesc, mă dor ochii, mă-nţelegi?

Opinie Iulian Anghel, editor ZF

Eu nu citesc, că eu, dacă citesc, mă dor ochii, mă-nţelegi?

ieri, 17:01

Autor:


Iulian Anghel

Ministrul francez al culturii Fleur Pellerin este, de o săptămână, ţinta unor ironii greu de digerat. Invitată într-o emisiune tv calmă, dna Pellerin a fost îndemnată să-şi amintească o întâlnire care „a marcat-o”, iar numele ce i-a venit în minte a fost acela a lui Patrick Mondiano, Nobelul pentru literatură al acestui an cu care, a spus ea, „a luat masa acum câteva zile”. Întrebată pe care dintre cărţile lui Mondiano le preferă, ea nu a putut cita niciun titlu. Apoi a adăugat: „Mărturisesc fără niciun fel de problemă, că nu am deloc timp să citesc, şi asta de de doi ani”.

Abia mărturisind că „nu are niciun fel de problemă” să mărturisească, că nu mai are timp de citit de când este ministru, Fleur Pellerin şi-a creat o mare problemă. Într-o ţară în care 90% dintre adulţi citesc, în medie, o carte pe lună (vezi http://www.zf.ro/special/cea-mai-vanduta-carte-din-romania-22-000-de-exemplare-bestsellerul-din-franta-se-vinde-de-80-de-ori-mai-bine-9440284) ministra Pellerin a fost desemnată deja de Internet, „Ministra Inculturii”.

Si, totuşi, au mai rămas oameni să se întrebe: este problema Pellerin una adevărată sau una falsă?

„Ce furtună într-un pahar de apă!” – spune Pierre Assouline, membru al Academiei Goncourt, într-o postare pe contul său de Facebook, citat apoi de site-ul francetvinfo. De ce? Pentru că, adaugă el, francheţea este de apreciat imposturii, e de apreciat să spui că nu mai ai timp să citeşti romane pentru că citeşti rapoarte guvernamentale şi, din când în când, depeşe AFP. Iar, până la urmă, Pellerin i-a citit (după cum reiese din interviul de pomină) pe autori mult mai puţini cunoscuţi decât Mondiano – l-a cititit pe scriitorul maghiar contemporan Sandor Marai (Marai a murit în 1989) şi îl adoră pe Baudellaire.

Ceea ce este interesant în această „furtună în paharul cu apă” cum spune Assouline, est că ea readuce în discuţie o problemă mereu nerezolvată, prin urmare mereu actuala: care sunt/trebuie să fie exigenţele cetăţenilor în raport cu cei care-i reprezintă? Ce trebuie să întoacă cetăţenilor cei care au fost aleşi într-o poziţie în stat?

Cu câţiva ani în urmă, George Becali spunea, tot într-o confesiune televizată, că el nu citeşte pentru că-l dor ochii şi lăcrimează de la citit: „Eu nu citesc, că eu, dacă citesc, mă dor ochii, mă-nţelegi?” Confesiunea nu l-a împiedicat să ajungă deputat liberal, iar faptul că este la închisoare e o altă problemă.

Pentru că apărarea făcută de Assouline lui Pellerin vine via Facebook, citez, tot din Facebook, o postare a profesoarei Mihaela Miroiu, în care ea spune, cu evidentă referire la campania noastră electorală, între altele: „Mi-e teamă de (…) exigenţele complet exagerate faţă de politicieni (…) ipocrizia de a cere de la politicieni virtuţi de care nu ne pasă când vine vorba de noi înşine”. Postarea Mihaelei Miroiu are un răspuns maliţios al Corinei Vinţan tot pe FB: „Mie mi-e teama ca mimăm totul pe FB. Avem o audienţă captivă care ne aprobă mult prea des si aproape necondiţionat”.

Pe ce să punem accentul până la urmă? Pe cineva care aduce o corecţie în moravurile noastre publice (diferenţa de la vorbă la faptă) sau pe altcineva care pune la îndoială calitatea învăţăturii noastre primite?

Problema e că George Becali a ajuns în Parlament – uimitor pe listele unui partid ce se crede al intelectualilor. Prin urmare, nu este de mirare că Monica Ritzi, fost ministru al PDL, condamnată penal într-o primă instanţă a ajuns, din nou, în Parlament pe listele unui partid populist PPDD, iar recent a fost cooptată în partidul muncitorilor, PSD, doar pentru că soţul ei este primar şi aduce voturi partidului.

Cine, până la urmă, amendează aceste moravuri şui ale poporului care alege aiurea sau ale partidului care, dispreţuind orice morală, se îngraşă cu condamnaţi penal? Cine este de vină, poporul sau partidul?

Or fi având alegerile pe care le facem de-a face cu faptul că citim câte ceva din an în Paşti – vină pentru care ministrul francez al culturii este acum la stâlpul infamiei?

Spun din nou cea ce toţi ştim deja: un popor “citit” are mai multe şanse ca unui “necitit”. O fi Franţa în dificultate, dar comparaţi pensia medie din România cu cea din Franţa.