Vremea Moroiului (I)/ de Viorica Răduţă

ROMAN ÎN SERIAL

Vremea Moroiului (I)/ de Viorica Răduţă

astăzi, 00:13

Autor:


Ziarul de Duminica



Fotografia autoarei de Ciprian Baston

Viorica Răduţă debutează cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), Cam toţi murim, (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013). Publică romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013); volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări şi Interpolări (2007).

Colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeş, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spaţii Culturale, Viaţa Românească etc.

Membră a USR, filiala Bucureşti.

 „Încet, încet, numele Vioricăi Răduţă – autoare a peste zece cărţi de poezie, eseu, romane – începe să iasă la suprafaţă ca al unuia dintre scriitorii noştri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (şi câţi vor fi fiind într-o situaţie similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generaţia căreia îi aparţine cronologic, optzecismul, cu atât mai puţin în trendul ego-ficţional şi minimalist al ultimelor două decenii. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcţionare a unei comunităţi închise) şi Faulkner, iar de la noi aş apropia-o de Ştefan Bănulescu. Dar aş face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii «mizerabiliste» româneşti de după 1990.” – Christian Crăciun 

Vremea Moroiului este un roman despre Final, un roman situat În două lumi (pentru a parafraza titlul precedentului roman al Vioricăi Răduţă); Larisa Banu, o profesoară, îşi petrece ultimele zile pe acest pământ. E vorba mai cu seamă de cele 40 de zile când sufletul mai zăboveşte, se zice, pe ici, pe colo. Astfel, personajul-liant accede în orice loc şi în orice mod, de la conştiinţele apropiaţilor (de pildă, de pe facebook), la Palatul prezidenţial din Bucureşti, de la subteran la celest şi din prezent spre trecut.

Textul se construieşte în jurul a două mari instanţe: personajul descris, Moroiul, şi personajul suprauman, Bucureştiul. Pe scurt, vremea Moroiului în Capitala de acum şi dintotdeauna.” – Dan Gulea

*

*     *

În aceeaşi zi Baba Vancea de la chioşcul din gară a prezis clopotele, bătând şaptezeci, câţi ani are acum preşedintele. Baba a cobit că o să fie cea mai lungă eclipsă, ascultaţi-mă! Habar n-am unde e Peştera Născătoare, bine c-a nimerit-o vodă. Larisa Banu de la patru îl văzuse pe moşu’ ăla cu sacoşa în televizor. Bun actor bătrânelul cu grota! Ce-o fi lucrat la viaţa lui? Zicea cum a ieşit din Peşteră blestematu’. Că după el miroase şi aerul pe care-l respiri. O să se stingă şi soarele, îşi spuse Larisa cu vorbele Babei Vancea, ca şi cum ar fi alungat un gând rău. Nu e leac la asta. Bine zice Baba, clopotele nu sunt de aici, sunt de la cer, fătălăilor. Asta Larisa n-a mai scris pe forum. Tot uitându-se cum trec zilele pe lângă ea, se albea de la oase şi în locul inimii avea o singură gheară. Cu care privea întunericul până se lumina. Nu mai era lumina de vineri, era de sâmbătă. Uscată.

Un deceniu, Marta se uitase la apă. În dârele apusului Murighiolul nici nu se mişca. Acum Marta crede că a trecut timpu’, ce-a mai trecut! Încă de pe vremea stagiului ei de contabil în Murighiol locuia mai mult singură. Dumnealui era plecat săptămâni întregi cu vasul, care o lua mai întâi pe canal, pe lângă Mahmudia. Câţiva kilometri. Se lăuda câte un vecin pe scara blocului cât de bine pescuia el la ieşirea din Murighiol. Între sălcii, alea căzute în apă, dacă le ştiţi. Marta nu răspundea. Cât despre oraş, auzise vorbindu-se mult despre el din cauza oaselor aduse la suprafaţă de arheologi veniţi din capitală. Era curioasă şi s-a dus la muzeu. Un schelet, refăcut în laborator, avea ochii împreunaţi. I se zicea Monstrul. Muzeograful tocmai prezenta grupului de turişti că schimbările de relief şi de climă afectaseră scheletul. Scheletul fusese găsit între pietre, exact lângă lacul din nord. Unii spun că pietrele arătau ca un vapor. Mare mai e şi fantezia omului! Abia sosit din larg Moroiu, cu pielea înroşită de soare, avea urechi mari şi un singur ochi deschis. Cei din Murighiol se holbau la el, dar nimeni nu ştia dacă data trecută fusese ochiul drept sau stângul. Ce mai conta, vedeau vaporul acostat şi asta e. Nu se luau ei după zvonuri. Apoi, scheletele din muzeu ar fi avut şi pene. E cum ai vedea marea la amiază, doamnă, spunea vecinul cu sălciile. La coborâre, tânărul ofiţer Moroiu a zis că aicea toţi sunt mai apropiaţi de păsări. Şi a râs. Marta împietrea. Faţa lui era altfel, nu ca a celor din Muri. Ştia că mama îl adoptase de mic, iar tatăl uitase de amândoi, lăsându-i ca pe nişte ciumaţi. Cineva spusese la chioşcul de amanet de lângă Baba Vancea că penele sunt şi ele pe undeva, aruncate. Dar Marta nu putea să trăiască zile goale cu gândurile astea şi, fără muncă acum, învăţase să tricoteze ciorapi de lână, uneori şi de pna, dar mai bine de lână, pentru reumatism. Totuşi, pe la treizeci şi ceva de ani Moroiu nu mai avea păr. Marta văzu o fâşie, petrecută peste chelie până când vântul a luat-o cu totul pe ape. Singura pană smulsă de vijelia care ducea marea în sus l-a trădat, numai că era prea târziu. Când îl îmbrăţişa, nişte vinişoare tot o luau pe spate şi se terminau la noadă. I se înfigeau şi astea în nări, cu mirosul de nămol cu tot. Vedea cuta adâncă de la rădăcina nasului şi nu mai scăpa de ochiul lui deschis în somn. Odată plecat, femeia putea vorbi din nou cu vecinul, pescar amator, uitându-se împreună la apă şi la stuful care înconjura oraşul de departe, apoi de aproape. Dar zilele şi nopţile se uitau odată cu ea ca să ţină apa la mal. Cuta dintre sprâncenele bărbatului ei îi intrase în piele. De asta trebuie că nu a putut naşte. Marta mai avea şi nişte migrene îngrozitoare, iar medicii nu cunoşteau cauza. Dar boala ei de sânge a ieşit din corp deodată cu ultimele zile ale Moroiului la preşedinţie şi de asta trebuie că a înnebunit. Dar până atunci a luptat cu toate amintirile şi visele în nopţile cele mai lungi, să nu sperie dihania din omu’ ei.

De la un timp şi alţii din Muri s-au plâns de dureri de cap şi somnolenţă. Toate au fost puse pe seama peştelui adormit şi a valurilor mari, care cotropeau curţile oamenilor din ce în ce mai des. Vreunul, aşezat la poartă, zicea cu năduf:

– Moare şi seara aicea.

– Ai tu durerea asta, începea vorba altul, aşteptând.

Dar primăria ştersese petele de pe chipul monstrului de piatră din faţa muzeului. Murighiol se fălea acum cu statuia asta uriaşă. În documente scria că groapa ascunsă între pietre fusese, iniţial, oraşul. În ultimii ei ani din Murighiol lumea închidea geamurile seara. Degeaba! Mirosul de nămol putred pătrundea prin pereţi. Vânzătorii de la tarabele cu fructe, peşte, carne amânau să se gândească la asta. Amâna şi Marta. Dar privirea Moroiului, de ofiţer în nu ştiu care serviciu, o pătrunsese şi avea dureri la mâini şi la picioare. Bine că s-a făcut drum şi pe canalul Dunării. Aurelian călătorea şi mai des ca înainte. Trecutul părea îndepărtat. Până să treacă dumnealui după ’89 la politica mare, cimitirul vechi dintre smârcuri se umpluse cu bolnavi. Bolovanii erau bolnavii de lepră. Peste ei se turna mereu var, în ideea că varul izola. O fi vreun microb de la muzeu, spunea, hi, hi, hi, Baba Vancea, tot mai nebună, cu feţele ei stoarse şi uscate la soare, Dacă vine din apă! Varul izola pentru moment microbul, dacă microb era, dar pe de altă parte îl şi păstra. Aşa se face că, până la ultima revenire a Moroiului în Murighiol, aviara se declanşase, apoi se extinsese în toată Dobrogea, Brăila, Galaţi, Adjud, Bacău. Au fost pregătite cisternele cu apă şi clor, dar a venit revoluţia şi Conducătorul omorât ca o vită. Aviara de era o ciumă mai nouă sau aviară de găini trecută la om sau aviară în acte s-a retras prin stufăriş. Ciocurile păsărilor scormoneau pe acolo când Aurelian Moroiu sosi la Bucureşti pentru a prelua frâiele partidului de opoziţie de la şeful lui, colonelul.

Ca un făcut, şi capitala devenise un cimitir inundat. Cei din cartierul Rahova că nu, altădată se plimbau bărcile pe aici, acuma morţii. Larisa Banu că da, a citit ea pe net, locul a fost pustiit cu primul pas al dracului ăsta făcut în Gara de Nord. Direct spre gura metroului, ca să nu fie vorbe. Se pare că insul nu cobora, ci urca de undeva din maţele pământului în plină forfotă. În groapa ei de zile şi nopţi otova Larisa visa în picioare cum domnul drac măsura liniile de metrou şi un puţ adânc. Se scula, speriată ca de infern. Afară, un somn de plumb le umfla oamenilor pleoapele. Umblă mahmuri ziua în amiaza mare, ce fac!? Acum, ajungea atât de greu până la fereastră! Se cântărea de două ori pe zi şi de fiecare dată mai dădea jos câteva grame. O să mor, spunea mereu de pe scaunul ei domnului Boghicioiu. Preşedintele de bloc se uita în altă parte fiindcă îl speria uitătura femeii. Nici băutura din faţă nu mai avea gustul de altădată. Mai aştepta zece minute şi deodată avea o treabă urgentă. Pleca uşurat. Să stai ca la mort! De dincolo de uşă, respiraţia Larisei îl urma până la trei, dar acolo făcea o pauză. Ea asculta tot din oase şi respiraţia domnului Boghicoiu, care se grăbea deodată pe scări, să termine cu ventuza pusă pe spate.

Când Larisa încă făcea naveta la Poienii Bughii şi avea vreo 80 de kilograme, nu se gândea la ce-i intră în oase. Abia după examenul pentru Liceul Cantemir din capitală s-a coşcovit, dar şcoala era viaţa ei şi vorbea de moarte doar ca să o sperie pe diavoliţă. Apoi, se murea pe capete de cancer şi mulţi părăseau Bucureştiul pentru locurile natale, satele, şi ele părăsite, sau pentru străinătate. Între timp, tăcerea dintre orele trei şi cinci-şase dimineaţa devenise atât de apăsătoare încât îşi auzea inima în camera plină de nesomn. Dar mai avea putere în oase şi peste 60 de kilograme când s-a strecurat Moroiu prin mulţimea din faţa panourilor cu plecări şi sosiri din Gara de Nord. Lasă că nenorocirile au venit doldora! Steagul nu făcuse degeaba o gaură în mijloc. Baba Vancea nu se lăsa nici ea. Că aveţi să vedeţi voi apocalipsu’ care vine cu omu’ însemnat. Dar câţi o ascultau?

Din păcate, făcând naveta câteva decenii, se petrecuseră multe. Mai întâi trupul ei slăbise şi o cocoaşă se zărea sub sacoul albastru iarna şi vara. Colac peste pupăză, chiar Bucureştiul se mişca, încet-încet. Câte o margine ajungea spre zona centrală, iar excavaţiile din multe locuri scoteau la suprafaţă până şi adormiţii de bubă neagră. Cel puţin aşa primise pe mail de la mai multe prietene, unele duse la cele veşnice între timp. Un fapt era clar, pe Lipscani, Blănari, Şepcari, Gabroveni arhitecţii de la primărie cereau să se astupe şanţurile, lăsând din loc în loc, sub geam, câte o porţiune arheologică. Misterul se ascundea. Centrul Vechi devenise pentru un timp, care nu se mai sfârşea, un şantier. Se holbau la bucăţile de sub geam turiştii străini, uimiţi de trecutul care venea cu cărămizile terciuite şi cu aerul închis din adâncuri, simţit şi de pe străzile laterale. Centrul era pe jumătate acoperit, pe jumătate descoperit, mereu, însă, în altă parte. Larisa era derutată deşi luase obiceiul să treacă după-amiaza pe la Muzeul de Istorie, apoi pe străzile strâmte spre Unirii şi să se uite în şanţurile proaspete. Aflase, tot de pe net, că acolo fuseseră descoperite şi oase vechi. Ciumaţii, îl auzea dincolo de Muzeu, spre Dâmboviţa, pe aurolacul Oană suflând în pungă. Dar Lupoaica îşi lungise trupul ei de femeie peste covrigu’ ăsta de om şi peste Biserica Stavrapoleos până la săpăturile din Curtea Veche. Se uita şi ea la gropi. Şi la afişele cu candidaţii la primărie. Dacă ciumă e asta, cu votanţii din patru în patru ani şi din referendum în referendum, e boală şi veche şi nouă, îşi spuse, mărind pasul spre Hanul lui Manuc, printre termopanele de la cârciumi, crescute şi pe străzile pietruite.

Pe listele de alegători au fost trecuţi, într-adevăr, destui morţi. Or fi votat şi ăştia din subterane? Oricum, municipalitatea a îngropat multe şanţuri şi pe Lipscani şi dincolo de Sfântul Gheorghe. Ca să vedeţi cum arată puterea în vremurile noastre! Larisa nu mai spunea asta în cancelaria lungă de la Cantemir, doar ochiul drept îl simţea mai încolo de bibliorafturi. Se trezea cu el înroşit şi se gândea la glaucomul care îi mânca vederea. Dar în privinţa ciumei se documentase pe google.fr, specialiştii considerau virusul vechi fără putere, corpul uman îl imunizase. Aşa că se plimba fără teamă printre terasele în stradă din Centrul Vechi, în magazinele de antichităţi, pe strada Zarafi, pasajul Villacrosse, pe Smârdan, Lipscani sau Strada Franceză, apoi pe Şelari. Nu ştia de ce vede mumii dedesubt şi deasupra, mergându-i aşa, printre gânduri. După pensionare, fiindcă nu avea decât vreo câteva prietene, se ducea şi spre margini cu autobuzul sau metroul. Cum de câteva ori a luat o gripă care nu-i mai trecea, lăsă peticăria de rufe, chirpici, movile de gunoi, garduri de sârmă ghimpată, tufăriş, praful gros şi cimitirele de maşini pe seama candidaţilor la deputăţie din patru în patru ani.

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Cartea românească