Adio, Charlie!/ de Tudor Călin Zarojanu

EDITORIAL

Adio, Charlie!/ de Tudor Călin Zarojanu

astăzi, 00:13

Autor:


Tudor Calin Zarojanu

Se vor scrie câteva cărţi. Poate se va face un film de lung metraj, sigur un documentar. Dacă vor apărea elemente noi în anchetă – lucru puţin probabil – vor mai fi ştiri două sau trei zile. În scurt timp, tirajul revistei va reveni aproape la normal – dacă n-a făcut-o deja până la ora la care citiţi aceste rânduri –, cu un posibil plus de 10-15%.

Va mai fi un moment de puternică emoţie, la comemorarea unui an de la evenimente. În rest, drama de la Paris va fi menţionată, când şi când, în statisticile şi prezentările de sinteză privind fenomenul terorismului.

Aşa merg lucrurile. Despre 9/11 mai vine vorba, dar cine şi când mai pomeneşte azi de sângeroasele atentate de la Londra, Madrid, Moscova, Beslan, Şarm el Şeikh…?

Încât cred că, înainte de-a deveni istorie, ar trebui să ne întrebăm cu ce rămânem după crimele aberante dintr-o redacţie şi dintr-un magazin din Oraşul Luminilor?

Rămânem – trebuie să rămânem – în primul rând cu conştiinţa faptului că libertatea de expresie este atât de importantă încât încălcarea ei, cu brutalitate, poate scoate în stradă milioane de oameni, decişi s-o apere. Şi când te gândeşti că, înainte de 1990, libertatea cuvântului era interzisă pentru zeci, sute de milioane de oameni din Estul Europei şi uneori era plătită chiar cu viaţa!

Rămânem cu un tot mai accentuat sentiment de insecuritate, oriunde, oricând. De ani de zile încoace, teroriştii din toată lumea parcă s-ar fi pus de acord să risipească liniştea, sistematic, în locurile cele mai civile cu putinţă: şcoală, teatru, discotecă, transport în comun, piaţă alimentară, lăcaş de rugăciune, tabără de elevi, redacţie, magazin… Iar faptul că atacurile s-au produs, totuşi, într-un număr limitat de state, este din păcate mai degrabă o chestiune de logistică, resurse şi buget. Mai mult, chiar, terorişii au lovit deja în toate statele cu sisteme de securitate de înalt nivel, drept care e sigur că, atunci când se vor decide, nu va fi nicio problemă s-o facă şi în ţările cu „firewall”-uri mai modeste.

Rămânem, în acelaşi timp, cu un tot mai puternic conflict între toleranţă, democraţie, civilizaţie, atitudine corectă politic, globalizare şi – de partea cealaltă – indignarea şi chiar furia de a constata că toate acestea pot fi călcate în picioare şi scăldate în sânge cu o singură apăsare pe trăgaciul unei arme automate sau pe telecomanda unei încărcături explozive. Putem să ne facem că nu vedem, dar nu cred c-ar folosi la ceva: pe multe buze pluteşte întrebarea „Oare n-am greşit cu atâta toleranţă?”

În fine, rămânem cu constatarea unui lucru pe care, de asemenea, în cea mai mare parte a timpului refuzăm să-l acceptăm sau pur şi simplu nu ne gândim la el deloc: nu trăim într-o singură lume! Populaţia Pământului trăieşte în mai multe universuri extrem de diferite, iar faptul că interesele economice, strategice, pragmatice ne fac să ţinem legătura toţi cu toţi este departe de-a asigura fundamentul unei civilizaţii continue. Trăim într-o lume atât de eclectică încât unii îi pot ucide pe alţii pentru o glumă, pentru o caricatură, pentru o privire care li s-a părut necuvenită, pentru felul în care se îmbracă, pentru orice altceva.

Sunt doar câteva dintre lucrurile la care va trebui să ne gândim bine în perioada următoare. Altfel, oamenii aceia vor fi murit degeaba, iar noi vom spune peste umăr, grăbiţi, „Adio, Charlie!”.